Tratamentul traumei psihologice

Uneori, ceea ce ni s-a întâmplat cu mulți ani în urmă continuă să ne influențeze viața fără să ne dăm seama. Poate reacționăm exagerat la o critică, ne temem permanent că vom fi abandonați sau ne este greu să avem încredere în ceilalți. Poate trăim cu o neliniște pe care nu știm să o explicăm. Sau poate ajungem, în mod repetat, în situații care ne fac să suferim.

Nu întotdeauna înțelegem de unde vin aceste reacții. Uneori, ele au legătură cu experiențe dureroase pe care le-am trăit și pe care nu am reușit să le integrăm pe deplin. Alteori, cu ceea ce ne-a lipsit în momente importante ale dezvoltării noastre.

Trauma psihologică nu se referă doar la ceea ce ni s-a întâmplat, ci și la felul în care acea experiență a fost trăită și la urmele pe care le-a lăsat în viața noastră emoțională.

Ce este, de fapt, trauma psihologică?

Trauma psihologică poate apărea atunci când o experiență este atât de amenințătoare, dureroasă sau copleșitoare încât depășește, în acel moment, capacitatea persoanei de a-i face față și de a-i da un sens. Experiența nu rămâne doar o amintire neplăcută, ci poate continua să influențeze felul în care persoana se simte, gândește, reacționează și se raportează la ceilalți.

Un accident grav, o agresiune, un abuz sau o situație în care ne-am simțit neputincioși pot avea un asemenea impact. Dar consecințe psihologice profunde pot apărea și în urma unor experiențe relaționale dureroase, prelungite, mai ales atunci când acestea se petrec în copilărie.

Două persoane pot trece prin evenimente asemănătoare și pot reacționa foarte diferit. Contează vârsta, experiențele anterioare, resursele emoționale, sprijinul primit și semnificația personală a celor întâmplate.

Nu orice experiență dificilă produce o traumă. Suferința, frustrarea, conflictele și pierderile fac parte din existența umană, fără să devină automat traumatizante. Dar unele experiențe lasă urme care continuă să provoace suferință mult după ce împrejurările în care au apărut s-au încheiat.

Trauma nu înseamnă doar „prea mult”. Uneori înseamnă și „prea puțin”

În mod obișnuit, asociem trauma cu un eveniment violent, dramatic, care produce frică intensă sau neputință. Aceasta este una dintre formele ei cele mai cunoscute. Dintr-o perspectivă psihodinamică, însă, putem înțelege efectele traumatizante și prin raportare la două tipuri de experiențe: ceea ce a fost prea mult pentru noi și ceea ce a lipsit atunci când aveam nevoie.

Trauma asociată excesului poate apărea în urma unor agresiuni, abuzuri, amenințări, experiențe de violență sau a unei expuneri repetate la situații de teamă și umilire. Persoana este confruntată cu emoții pe care nu le poate înțelege, tolera sau exprima suficient în acel moment.

Trauma asociată lipsurilor privește o altă dimensiune a experienței umane: absența repetată sau severă a protecției, a atenției, a sensibilității și a disponibilității emoționale de care avem nevoie, în special în copilărie.

Un copil nu are nevoie doar să fie hrănit, îmbrăcat și protejat fizic. Are nevoie și de cineva care să-i recunoască emoțiile, să-l ajute să se liniștească atunci când este copleșit, să-i ofere afecțiune și să-i transmită sentimentul că ceea ce trăiește poate fi înțeles și suportat.

Imaginați-vă un copil care se sperie și începe să plângă. Dacă găsește în adult o prezență suficient de calmă și receptivă, el poate învăța treptat să recunoască și să-și regleze propriile emoții. Dacă însă întâlnește în mod repetat indiferență, ostilitate sau reacții imprevizibile, îi poate deveni mai dificil să dezvolte acest sentiment interior de siguranță.

Asta nu înseamnă că părinții trebuie să fie perfecți sau că orice lipsă temporară produce o traumă. Contează intensitatea și durata experiențelor, contextul și posibilitățile de reparare a rupturilor relaționale.

Atunci când lipsurile sunt severe sau persistente, ele pot afecta dezvoltarea emoțională. Mai târziu, adultul poate avea dificultăți în a avea încredere în ceilalți, în a-și recunoaște nevoile sau în a se simți suficient de valoros pentru a primi iubire și atenție.

Uneori, ceea ce ne-a lipsit poate fi la fel de important pentru înțelegerea suferinței noastre ca ceea ce ni s-a întâmplat.

Cum ne poate afecta trauma psihologică?

Efectele traumei nu sunt identice pentru toată lumea. Unele persoane retrăiesc experiențele dureroase prin amintiri intruzive, coșmaruri sau reacții intense de teamă. Altele nu prezintă asemenea manifestări, dar observă dificultăți persistente în felul în care se simt sau se raportează la cei din jur.

Printre manifestările posibile se numără:

• Anxietatea și starea permanentă de alertă: sentimentul că ceva rău s-ar putea întâmpla, chiar și în situații aparent sigure.
• Dificultățile de încredere: teama de apropiere, suspiciunea față de ceilalți sau așteptarea permanentă a unei dezamăgiri.
• Rușinea și autocritica excesivă: convingerea că este ceva fundamental greșit cu propria persoană.
• Dificultățile de reglare emoțională: reacții foarte intense la situații obișnuite sau, dimpotrivă, tendința de a nu mai simți aproape nimic.
• Evitarea: tendința de a ocoli anumite situații, relații, amintiri sau emoții care trezesc suferință.
• Dificultățile relaționale: teama de abandon, nevoia excesivă de aprobare, problemele în stabilirea limitelor sau retragerea din relațiile apropiate.
• Manifestările fizice: tensiune musculară, tulburări de somn, agitație sau alte reacții corporale asociate stresului.

Aceste manifestări pot avea și alte cauze. Prezența lor nu dovedește, în sine, existența unei traume și nici nu stabilește un diagnostic.

Un aspect important este că trauma nu se manifestă întotdeauna printr-o suferință evidentă. Uneori, o persoană funcționează foarte bine profesional, are realizări importante și pare stăpână pe sine, dar în intimitate se confruntă cu o teamă profundă de respingere, cu singurătate sau cu sentimentul că nu este niciodată suficient de bună.

De ce trecutul continuă să ne influențeze prezentul?

Una dintre consecințele posibile ale traumei este faptul că o experiență trecută continuă să influențeze reacțiile noastre actuale, chiar dacă împrejurările s-au schimbat.

Un copil care a crescut într-un mediu în care greșelile erau întâmpinate cu umilire poate deveni un adult pentru care o observație critică este aproape insuportabilă. Un copil care a trăit cu teama că persoanele importante îl vor părăsi poate ajunge să interpreteze distanța firească dintr-o relație ca pe un semn iminent de abandon.

În asemenea situații, reacția emoțională din prezent poate fi alimentată și de semnificațiile dobândite în experiențele anterioare.

Din perspectiva psihanalitică, trecutul nu este doar o colecție de amintiri. El continuă să existe și în felul în care ne organizăm așteptările, temerile, dorințele și relațiile. O parte dintre aceste procese sunt inconștiente: ele ne influențează fără să ne fie întotdeauna accesibile în mod direct.

Uneori știm că reacționăm disproporționat, dar nu reușim să ne comportăm altfel. Alteori nici nu observăm că există o legătură între ceea ce trăim astăzi și experiențele noastre mai vechi.

De ce ajungem uneori să repetăm experiențe dureroase?

Poate că ai observat că ajungi frecvent în relații în care nu te simți apreciat, că te apropii de persoane indisponibile emoțional sau că reacționezi mereu în același fel atunci când te simți respins.

Te întrebi de ce, deși știi câtă suferință îți provoacă anumite situații, continui să te regăsești în ele.

Psihanaliza acordă o atenție deosebită acestor tipare repetitive de relaționare și comportament. Uneori, experiențele timpurii devin modele inconștiente prin care înțelegem lumea și relațiile. Ceea ce ne este familiar poate continua să ne influențeze alegerile, chiar și atunci când ne face rău.

În alte situații, putem încerca, fără să ne dăm seama, să obținem într-o relație actuală ceea ce ne-a lipsit într-una anterioară: recunoaștere, afecțiune, siguranță sau acceptare.

Aceste mecanisme nu apar la toate persoanele care au trecut prin experiențe traumatizante. Iar atunci când cineva este victima unui abuz, responsabilitatea pentru acel abuz aparține celui care îl comite, nu persoanei care îl suferă.

Înțelegerea tiparelor repetitive nu urmărește să găsească vinovați, ci să explice de ce anumite moduri de a simți și de a relaționa sunt atât de greu de schimbat, chiar și atunci când ne dorim sincer acest lucru.

Trauma înseamnă automat tulburare de stres posttraumatic?

Nu. O experiență traumatizantă nu conduce automat la dezvoltarea unei tulburări psihice.

Tulburarea de stres posttraumatic (PTSD) este o afecțiune care poate apărea după expunerea la evenimente traumatice și care presupune manifestări specifice, precum retrăirea evenimentului, evitarea stimulilor asociați acestuia și persistența unui sentiment de amenințare.

Există și forme mai complexe ale suferinței posttraumatice, care pot include dificultăți importante de reglare emoțională, o imagine de sine profund negativă și probleme persistente în relații.

Totuși, nu orice dificultate emoțională sau relațională provenită din copilărie reprezintă PTSD. O evaluare de specialitate poate ajuta la înțelegerea naturii dificultăților și la alegerea unei intervenții potrivite.

Poate fi depășită trauma psihologică?

Una dintre ideile cele mai descurajatoare este aceea că, odată ce am suferit o traumă, vom rămâne pentru totdeauna marcați de ea, fără posibilitatea unei schimbări semnificative.

Experiențele dureroase nu pot fi șterse din trecutul nostru. Însă felul în care le trăim, le înțelegem și le integrăm se poate modifica.

O amintire poate înceta să mai provoace aceeași intensitate a suferinței. O relație apropiată poate deveni mai puțin amenințătoare. O persoană poate începe să se simtă mai sigură pe sine, să-și exprime nevoile sau să stabilească limite acolo unde înainte îi era imposibil.

Schimbarea nu înseamnă neapărat că uităm ceea ce ni s-a întâmplat, ci că trecutul nu ne mai determină în aceeași măsură prezentul.

Cum poate ajuta psihoterapia psihanalitică?

Atunci când suferința are rădăcini în experiențe relaționale timpurii, în conflicte emoționale sau în tipare care se repetă, psihoterapia psihanalitică poate oferi un cadru în care acestea să fie explorate și înțelese.

În terapie, nu este vorba doar despre a povesti ce s-a întâmplat cândva. Este vorba și despre a descoperi cum continuă acele experiențe să trăiască în interiorul nostru și să ne influențeze relațiile, emoțiile și alegerile.

Uneori, ceea ce a fost dureros nu a putut fi exprimat sau înțeles la momentul respectiv. Alteori, am fost nevoiți să dezvoltăm anumite modalități de apărare pentru a putea merge mai departe: să nu ne arătăm vulnerabilitatea, să ne reprimăm furia, să nu cerem nimic sau să încercăm permanent să-i mulțumim pe ceilalți.

Aceste modalități de adaptare au putut avea cândva un rol protector. Mai târziu, însă, ele pot limita libertatea emoțională și capacitatea de a construi relații satisfăcătoare.

Într-o relație terapeutică suficient de sigură și stabilă, putem începe să recunoaștem aceste mecanisme, să înțelegem de ce au apărut și să descoperim treptat alte posibilități de a reacționa.

Procesul nu presupune să retrăim forțat experiențele traumatice sau să povestim de la început lucruri pentru care nu ne simțim pregătiți. Ritmul explorării trebuie să țină cont de capacitatea fiecărei persoane de a tolera emoțiile și de a se simți în siguranță.

În cazul unor simptome specifice de stres posttraumatic, pot fi indicate și intervenții focalizate pe traumă, precum terapia cognitiv-comportamentală focalizată pe traumă sau EMDR, pentru care există dovezi clinice solide. Alegerea formei de tratament depinde de evaluarea dificultăților și de nevoile persoanei.

Din perspectiva psihoterapiei psihanalitice, un obiectiv important este ca persoana să ajungă să se înțeleagă mai profund, să-și recunoască propriile trăiri și să poată construi relații în care trecutul să nu mai dicteze atât de mult ceea ce este posibil în prezent.

Când ar putea fi util să ceri ajutor?

Nu trebuie să fi trecut printr-un eveniment dramatic și nici să ai un diagnostic pentru a considera că ai nevoie de psihoterapie.

Poate că te confrunți de multă vreme cu o neliniște greu de explicat. Poate că relațiile tale se încheie mereu în același fel. Poate că ai amintiri dureroase pe care preferi să le eviți sau simți că anumite experiențe din copilărie continuă să te afecteze.

Sau poate că nu știi exact ce nu este în regulă, dar ai sentimentul că ceva din tine a rămas blocat într-o suferință pe care nu ai reușit să o depășești.

Nu este necesar să stabilești singur dacă ceea ce ai trăit reprezintă sau nu o traumă. Uneori, tocmai această întrebare poate constitui începutul unei explorări terapeutice.

Nu putem schimba ceea ce ni s-a întâmplat, dar putem ajunge să trăim altfel cu experiențele trecutului. Iar uneori schimbarea începe atunci când ceea ce a rămas multă vreme neînțeles găsește, în sfârșit, un spațiu în care poate fi ascultat.