Când simți că nu ești niciodată suficient de bun

Poate că te îndoiești de tine chiar și atunci când lucrurile îți ies bine. Ceilalți îți apreciază munca, dar tu te gândești la ceea ce ai fi putut face mai bine. Primești un compliment și îți este greu să îl crezi. Ai reușite, dar trăiești cu teama că, mai devreme sau mai târziu, ceilalți își vor da seama că nu ești atât de capabil pe cât pari.

Poate că te compari mereu cu ceilalți. Îi consideri mai inteligenți, mai interesanți, mai atrăgători sau mai siguri pe ei. Ai sentimentul că oamenii din jur știu cum să trăiască, să vorbească și să își găsească locul în lume, în timp ce tu trebuie să depui un efort enorm pentru lucruri care lor par să le vină firesc.

Uneori, sentimentul de inferioritate este atât de vechi, încât nici nu îl mai pui la îndoială. Nu îți spui doar că ai greșit ceva, ci că este ceva în neregulă cu tine. O observație critică te poate urmări zile întregi, în timp ce aprecierile sunt repede uitate sau par nemeritate.

Poate ai devenit foarte atent la reacțiile celorlalți: la tonul lor, la expresia feței, la orice semn de dezaprobare. Încerci să nu deranjezi, să nu ocupi prea mult spațiu, să nu atragi atenția asupra ta. Dar, în același timp, îți dorești să fii văzut, apreciat, iubit și să simți că ai un loc al tău printre oameni.

O stimă de sine fragilă poate influența relațiile, alegerile profesionale și felul în care îți trăiești viața. Nu este întotdeauna doar o problemă de curaj. În spatele nesiguranței se poate afla o suferință emoțională care merită înțeleasă.

Cum îți poate influența viața lipsa încrederii în tine?

Lipsa încrederii în sine nu se manifestă întotdeauna prin timiditate evidentă. Uneori se ascunde în spatele perfecționismului, al unei aparente modestii sau al efortului permanent de a fi pe placul celorlalți.

Poate nu te regăsești în toate aceste situații. Sau poate ai învățat să ascunzi ceea ce simți atât de bine, încât ceilalți te consideră competent, sociabil și sigur pe tine, fără să bănuiască nesiguranța cu care trăiești.

Îți dorești să fii văzut, dar te temi de privirile celorlalți

Poate că există în tine două dorințe care par să se contrazică. Ai vrea să fii remarcat, să contezi, să îți fie apreciate ideile și să simți că ai ceva de oferit. Dar, atunci când apare ocazia să te exprimi, simți nevoia să te retragi.

Ai ceva de spus într-o ședință, dar lași pe altcineva să vorbească. Ai vrea să te apropii de un grup, însă rămâi deoparte. Îți imaginezi cum ar fi să susții o prezentare, să urci pe o scenă sau să te afli în centrul atenției, dar numai gândul că toate privirile s-ar îndrepta spre tine îți provoacă neliniște.

Uneori, teama de expunere este însoțită de reacții fizice: îți tremură vocea, te înroșești, inima îți bate mai repede sau simți că nu îți mai găsești cuvintele. Te temi că ceilalți îți vor observa emoțiile, iar această teamă poate accentua disconfortul.

Rușinea este o experiență aparte. Nu te temi doar că vei face o greșeală, ci că ceilalți vor descoperi ceva ce tu consideri inacceptabil la propria persoană. Parcă simplul fapt de a ocupa un loc printre oameni te expune riscului de a fi judecat, ridiculizat sau respins.

În spatele timidității se poate ascunde o dorință intensă de apropiere și recunoaștere. Nu vrei neapărat să te retragi din lume. Poate îți dorești tocmai contrariul: să participi, să fii ascultat, să ai prieteni și să îndrăznești să te afirmi. Dar teama de umilire te împiedică să te apropii de ceea ce îți dorești.

Nu orice timiditate reprezintă o problemă. Poți fi o persoană rezervată, introvertită, care preferă grupurile mici și relațiile profunde. Dificultatea apare atunci când rușinea și frica te împiedică să trăiești în acord cu propriile dorințe.

Când ajungi să îți stai singur în cale

Poate că îți dorești să reușești, dar tocmai în momentele importante amâni, te retragi sau renunți. Îți propui să faci un pas înainte, apoi găsești motive pentru care nu este momentul potrivit. Te convingi că nu ești pregătit, că alții sunt mai buni sau că eșecul este inevitabil.

Uneori, ceea ce numim autosabotaj poate fi legat de teama de eșec. Dacă nu încerci, nu riști să fii respins. Dacă nu îți exprimi dorința, nu riști să primești un refuz. Dacă nu te expui, nimeni nu poate vedea ceea ce tu consideri că îți lipsește.

Dar și succesul poate deveni neliniștitor. Să fii remarcat, promovat sau apreciat înseamnă să devii mai vizibil, să atragi așteptări mai mari și, poate, critica sau invidia celorlalți. Astfel, tocmai lucrurile pe care ți le dorești pot ajunge să te sperie.

Poate îți stabilești standarde atât de ridicate, încât aproape nimic din ceea ce faci nu îți aduce satisfacție. Orice realizare este urmată de gândul că ai fi putut face mai mult. Greșelile cântăresc enorm, în timp ce reușitele par întâmplătoare sau insuficiente.

În alte situații, renunți la tine pentru a păstra relațiile. Nu îți aperi punctul de vedere, accepți să fii tratat nedrept sau te conformezi așteptărilor celorlalți, de teamă că afirmarea propriei persoane ar putea provoca respingere.

Aceste comportamente nu înseamnă că îți dorești în mod conștient să eșuezi. Uneori, ele sunt încercări de a te proteja de experiențe dureroase. Înțelegerea lor poate face posibilă descoperirea unor moduri diferite de a acționa.

De unde vine sentimentul că nu ești suficient?

Felul în care ne privim pe noi înșine se formează, în mare măsură, în relațiile cu ceilalți. Descoperim cine suntem și cât valorăm inclusiv prin felul în care suntem priviți, ascultați, apreciați sau criticați de persoanele importante din viața noastră.

Poate ai crescut într-un mediu în care greșelile erau aspru sancționate, iar reușitele erau considerate firești. Poate ai fost comparat frecvent cu alți copii sau ai simțit că trebuie să fii foarte bun pentru a primi atenție și apreciere.

Alteori, experiențele de umilire, respingere, excludere sau ridiculizare din copilărie și adolescență pot lăsa urme profunde. Poate ai fost copilul timid, cel care nu îndrăznea să răspundă la școală, cel de care ceilalți râdeau sau cel care se simțea mereu diferit.

Nu trebuie însă să fi existat evenimente dramatice. Uneori, sentimentul că nu ai fost suficient văzut, înțeles sau acceptat poate influența modul în care ajungi să te privești. Poate ai învățat să îți ascunzi anumite emoții ori dorințe pentru a păstra apropierea și aprecierea celor din jur.

Din perspectivă psihanalitică, aceste experiențe se pot regăsi în felul în care te raportezi astăzi la tine însuți. Criticile primite de la ceilalți se pot transforma într-o voce interioară severă, care continuă să te judece chiar și atunci când nimeni nu o mai face.

Ne interesează și felul în care încerci să îți menții sentimentul propriei valori: prin performanță, perfecționism, căutarea aprobării, evitarea conflictelor sau retragerea din situațiile în care te-ai putea simți vulnerabil.

Nu există însă o singură explicație pentru lipsa încrederii în sine. Temperamentul, experiențele sociale, relațiile actuale și situațiile concrete de viață pot avea toate un rol. În terapie nu căutăm să atribuim automat nesiguranța copilăriei, ci să înțelegem ce anume este important în propria ta poveste.

Cum te pot ajuta să construiești o relație mai bună cu tine însuți?

Formarea mea în psihoterapie psihanalitică are o orientare relațională. Această perspectivă acordă o importanță deosebită felului în care experiențele cu ceilalți ne influențează imaginea de sine și capacitatea de a construi relații.

În terapie nu ne vom limita la a înlocui gândurile negative cu afirmații pozitive. Vom încerca să înțelegem cum ai ajuns să te privești atât de critic, ce temeri îți limitează libertatea și ce se întâmplă în interiorul tău atunci când te simți expus, judecat sau insuficient.

Un loc important îl are și relația dintre noi. Dacă te temi să fii judecat, poate îți va fi greu și în cabinet să vorbești liber. Poate te vei întreba dacă ceea ce spui este suficient de interesant, dacă mă dezamăgești sau dacă voi avea o părere proastă despre tine.

Putem vorbi și despre aceste temeri. Nu trebuie să încerci să fii un pacient bun, să găsești mereu subiecte interesante sau să îmi demonstrezi ceva. Posibilitatea de a fi într-o relație fără să simți permanent că trebuie să te justifici ori să îți dovedești valoarea poate deveni o experiență importantă.

În psihanaliza relațională, schimbarea nu apare numai din înțelegerea intelectuală a dificultăților. Contează și ceea ce trăim emoțional în relația terapeutică: posibilitatea de a exprima sentimente pe care înainte le ascundeam, de a suporta un dezacord sau de a descoperi că o relație poate continua chiar și atunci când nu suntem perfecți.

1. Înțelegem felul în care te privești

   Explorăm autocritica, rușinea, sentimentul de inferioritate și situațiile în care îți pierzi încrederea în tine.

2. Descoperim ceea ce te împiedică

   Încercăm să înțelegem de ce te retragi, renunți, eviți apropierea sau simți că trebuie să obții permanent aprobarea celorlalți.

3. Construim posibilități de schimbare

   Pe măsură ce te înțelegi mai bine, poate deveni posibil să îți afirmi nevoile, să tolerezi critica fără să te simți lipsit de valoare și să te apropii mai liber de ceilalți.

Scopul nu este să devii neapărat extrovertit sau să nu mai simți niciodată rușine ori nesiguranță. Este să poți trăi cu mai multă libertate, fără ca teama că nu ești suficient de bun să îți hotărască în aceeași măsură alegerile.

Cum ar putea arăta viața cu mai multă încredere în tine?

Poate ai putea să îți exprimi o opinie fără să te întrebi ore întregi dacă ai spus ceva nepotrivit. Să primești o apreciere fără să o respingi imediat. Să accepți că poți greși fără ca greșeala să devină o dovadă că nu valorezi nimic.

Poate ai putea să îți aperi punctul de vedere, să refuzi o cerere sau să stabilești o limită fără să fii copleșit de vinovăție. Să intri într-o conversație fără să te compari permanent cu ceilalți. Să îndrăznești să inviți pe cineva la o întâlnire, să începi o prietenie sau să încerci ceva nou.

Poate că nu vei mai simți aceeași nevoie de a te ascunde ori de a demonstra permanent că meriți aprecierea celorlalți. Vei putea fi mai puțin preocupat de imaginea pe care o lași și mai prezent în propriile experiențe și relații.

O stimă de sine mai stabilă nu înseamnă să te consideri superior altora sau să fii mereu mulțumit de tine. Înseamnă să poți avea o imagine mai realistă asupra propriei persoane, să îți recunoști calitățile și limitele fără să te simți umilit de acestea și să nu îți condiționezi întreaga valoare de aprobarea celorlalți.

Schimbările se construiesc treptat. Nu există un moment în care toate nesiguranțele dispar, dar poate deveni posibil să nu îți mai organizezi viața în jurul lor.

Dacă te-ai obișnuit să te retragi, să te subestimezi sau să renunți înainte de a încerca, nu trebuie să știi de la început cum să procedezi diferit. Putem începe prin a înțelege împreună ce te împiedică să trăiești mai liber.