Anxietatea – ce se ascunde în spatele neliniștii

Uneori, anxietatea are un motiv ușor de recunoscut: un examen important, o schimbare profesională, un conflict sau o perioadă de incertitudine. Alteori, însă, apare fără o explicație evidentă. Te trezești dimineața cu o neliniște pe care nu ți-o poți explica. Te îngrijorezi pentru lucruri care, rațional, nu par atât de grave. Anticipezi permanent că ceva rău s-ar putea întâmpla, chiar și atunci când viața ta pare să decurgă normal.

Poate că îți spui să te liniștești, să nu te mai gândești la toate posibilitățile negative, să fii mai rațional. Dar anxietatea nu dispare doar pentru că ai înțeles că îngrijorările tale sunt exagerate. Uneori, dimpotrivă, începi să te neliniștești tocmai pentru că nu reușești să îți controlezi neliniștea.

De ce continuăm să ne simțim amenințați atunci când nu identificăm niciun pericol real? Și ce încearcă, de fapt, să ne comunice anxietatea?

Aceste întrebări ne conduc dincolo de simptome, către felul în care funcționează mintea noastră, către experiențele care ne-au format și către conflictele emoționale pe care nu le înțelegem întotdeauna pe deplin.

Ce este anxietatea și de ce o simțim?

Anxietatea este o reacție firească a organismului și a minții în fața unui pericol anticipat. Are o funcție de protecție: ne pregătește să facem față unor situații dificile, să identificăm amenințări și să reacționăm la ele.

Într-o anumită măsură, anxietatea este nu doar normală, ci și utilă. Un nivel moderat de neliniște înaintea unui examen ne poate determina să ne pregătim mai bine. Grija pentru siguranța unui copil ne poate face mai atenți. Incertitudinea dinaintea unei decizii importante ne poate încuraja să analizăm consecințele.

Problema apare atunci când sistemul nostru de alarmă funcționează prea intens, prea frecvent sau continuă să semnaleze pericole chiar și atunci când împrejurările nu justifică o asemenea stare de alertă.

Anxietatea se poate manifesta în mai multe feluri:

• îngrijorări persistente și dificultatea de a opri gândurile negative;
• tensiune musculară, palpitații, transpirație sau senzație de apăsare în piept;
• neliniște, iritabilitate și dificultăți de concentrare;
• probleme cu somnul sau senzația permanentă de oboseală;
• teamă de evaluare, respingere, eșec sau pierdere;
• evitarea unor situații care provoacă disconfort emoțional;
• uneori, episoade intense de panică, însoțite de senzația pierderii controlului.

Este important de înțeles că anxietatea, ca experiență emoțională, nu reprezintă automat o tulburare psihică. Ea poate fi un răspuns temporar la stres, un simptom prezent în diferite dificultăți psihologice sau o componentă a unei tulburări de anxietate.

De aceea, înainte de a încerca să o eliminăm, este util să înțelegem în ce context apare, cât de mult ne afectează și ce anume o întreține.

Care este diferența dintre frică și anxietate?

Frica și anxietatea sunt emoții înrudite, dar există o distincție care ne poate ajuta să le înțelegem.

Frica apare de obicei în raport cu un pericol relativ clar și imediat. Dacă te afli la marginea unei prăpăstii, teama de a cădea este o reacție firească de protecție.

Anxietatea privește mai ales posibilitatea unui pericol, uneori îndepărtat, incert sau dificil de identificat. Nu este întotdeauna limpede ce anume ne amenință, dar trăim cu sentimentul că ceva rău s-ar putea întâmpla.

Această diferență nu este absolută. Frica și anxietatea se pot suprapune, iar ambele pot apărea în raport cu situații reale sau imaginare. Totuși, distincția este utilă din punct de vedere psihologic.

Gândește-te la o persoană care urmează să participe la o întâlnire cu oameni necunoscuți. Din exterior, situația poate părea obișnuită. Nu există o amenințare evidentă. Cu toate acestea, persoana respectivă poate simți o neliniște intensă, poate anticipa că va spune ceva nepotrivit sau că ceilalți o vor considera neinteresantă.

Pericolul nu este unul fizic. Este posibilitatea unei experiențe emoționale dureroase: rușinea, respingerea, umilința sau sentimentul că nu este suficient de bună.

Și tocmai aici începe să devină interesantă perspectiva psihanalitică asupra anxietății.

De ce ne sperie uneori situații aparent obișnuite?

În viața psihică, nu reacționăm doar la ceea ce se întâmplă în prezent. Reacționăm și la semnificațiile pe care experiențele prezente le dobândesc pentru noi.

Două persoane pot trece prin aceeași situație și o pot trăi complet diferit. O observație critică din partea unui superior poate fi percepută de una dintre ele ca o informație utilă, în timp ce pentru cealaltă poate declanșa o neliniște disproporționată, însoțită de rușine, furie sau teama de a nu fi concediată.

De ce?

Pentru că, dincolo de situația actuală, fiecare dintre noi poartă o istorie emoțională proprie. Experiențele timpurii, relațiile importante, felul în care am fost apreciați, criticați, protejați sau respinși influențează modul în care interpretăm ceea ce ni se întâmplă astăzi.

Uneori, această influență este conștientă. Știm, de exemplu, că ne este greu să acceptăm critica deoarece am crescut într-un mediu foarte exigent.

Alteori, legătura este mult mai puțin evidentă. Simțim anxietatea, dar nu înțelegem de unde provine intensitatea ei.

Din perspectivă psihanalitică, o situație prezentă poate reactiva temeri, conflicte sau așteptări emoționale formate în relații anterioare, fără ca persoana să recunoască imediat această legătură.

Astfel, cineva care a trăit multă vreme cu sentimentul că trebuie să fie impecabil pentru a fi acceptat poate ajunge să perceapă aproape orice situație de evaluare ca pe o amenințare. Nu pentru că toți ceilalți îi cer perfecțiunea, ci pentru că exigența a devenit între timp o parte a propriei sale vieți interioare.

Ce se ascunde în spatele anxietății sociale?

Să luăm un exemplu mai concret.

Un bărbat competent profesional evită să vorbească în ședințele de la serviciu. Își pregătește cu atenție intervențiile, dar, în momentul în care ar putea lua cuvântul, simte că i se accelerează pulsul și că nu mai poate gândi limpede.

La nivel conștient, își spune că îi este teamă să nu se facă de râs. Își cunoaște însă foarte bine domeniul, iar colegii nu par deosebit de critici.

O explorare psihoterapeutică ar putea scoate la iveală că, încă din copilărie, a trăit cu sentimentul că orice greșeală îl expune dezamăgirii sau disprețului unei persoane importante. În timp, această așteptare poate deveni atât de familiară, încât nu mai este percepută ca o influență a trecutului, ci ca o caracteristică inevitabilă a prezentului.

În acest exemplu ipotetic, anxietatea nu este produsă doar de perspectiva unei intervenții în fața colegilor. Ea este alimentată și de semnificația emoțională pe care acea intervenție o are pentru persoana respectivă.

Nu orice anxietate socială are însă această origine. Temperamentul, experiențele de respingere, învățarea unor reacții de teamă și alți factori pot contribui la apariția ei.

Tocmai de aceea, psihoterapia nu presupune aplicarea aceleiași explicații tuturor oamenilor, ci explorarea modului particular în care fiecare și-a construit lumea interioară.

Ce ne spune psihanaliza despre anxietate?

Anxietatea a ocupat un loc important în gândirea psihanalitică încă de la începuturile acesteia.

Sigmund Freud a formulat, de-a lungul timpului, mai multe teorii despre anxietate. În concepția sa ulterioară, aceasta poate funcționa ca un semnal de alarmă al Eului în fața unui pericol psihic anticipat. Un conflict între dorințe, interdicții, temeri și nevoia de siguranță poate produce anxietate chiar și atunci când persoana nu este conștientă de toate elementele conflictului.

Melanie Klein a acordat o atenție deosebită anxietăților primitive, legate de amenințarea integrității propriei persoane, precum și anxietăților care privesc pierderea sau deteriorarea relației cu o persoană iubită.

Aceste perspective ne invită să observăm că nu toate anxietățile au aceeași semnificație. Pentru o persoană, pericolul central poate fi umilința. Pentru alta, abandonul. Pentru altcineva, pierderea controlului, dependența de ceilalți sau posibilitatea de a fi copleșit de propriile emoții.

Mult mai târziu, cercetările din neuroștiințele afective, în special lucrările lui Jaak Panksepp, au propus diferențierea unor sisteme emoționale implicate în răspunsurile la amenințare și în suferința provocată de separare sau pierdere.

Aceste cercetări oferă perspective interesante asupra diversității experiențelor afective, fără a constitui însă o confirmare directă a teoriilor formulate de Freud sau Klein. Relația dintre mecanismele cerebrale, experiența subiectivă și semnificațiile inconștiente rămâne un domeniu complex, aflat în continuă cercetare.

Din punct de vedere clinic, întrebarea importantă nu este doar cât de intensă este anxietatea, ci și ce anume reprezintă pericolul pentru acea persoană.

De ce anxietatea ajunge să se întrețină singură?

Una dintre dificultățile anxietății constă în faptul că încercările noastre de a scăpa imediat de ea pot contribui uneori la menținerea ei.

Dacă o situație socială ne provoacă neliniște, o putem evita. Pe termen scurt, ne simțim ușurați. Dar, dacă evitarea devine o regulă, pierdem ocazia de a descoperi că putem face față situației respective.

În timp, lumea noastră se poate restrânge. Renunțăm la întâlniri, amânăm decizii, evităm conversații dificile sau oportunități profesionale. Ajungem să ne organizăm viața nu în funcție de ceea ce ne dorim, ci în funcție de ceea ce ne sperie.

Anxietatea poate fi întreținută și de alte mecanisme:

• nevoia permanentă de reasigurare din partea celorlalți;
• verificarea repetată a unor lucruri pentru a elimina orice incertitudine;
• încercarea de a controla fiecare detaliu al unei situații;
• perfecționismul și autocritica excesivă;
• suprasolicitarea prin muncă pentru a evita contactul cu emoțiile dificile;
• consumul problematic de alcool sau alte substanțe pentru reducerea temporară a tensiunii.

Nu toate aceste comportamente sunt problematice în sine. Ele devin dificile atunci când sunt rigide, excesive și ajung să ne limiteze libertatea.

Se formează astfel un cerc vicios: ne temem de anumite experiențe, le evităm pentru a nu simți anxietate, iar evitarea ne poate face și mai vulnerabili în fața lor.

Uneori, ajungem să ne fie teamă chiar de apariția anxietății. Nu ne mai îngrijorează doar întâlnirea, călătoria sau conversația care urmează, ci și posibilitatea de a ne simți anxioși în timpul ei.

Anxietatea permanentă: când neliniștea devine un mod de viață

Nu toate persoanele anxioase pot identifica situații precise care le provoacă teamă.

Unele trăiesc cu o neliniște aproape permanentă. Se îngrijorează în legătură cu sănătatea, familia, serviciul, banii sau viitorul. După ce o problemă se rezolvă, apare imediat alta. Momentele de liniște pot deveni ele însele inconfortabile, ca și cum relaxarea ar însemna pierderea vigilenței.

În aceste situații, anxietatea nu mai pare legată de un singur eveniment, ci poate influența întregul mod de a trăi.

Persoana poate fi extrem de responsabilă, atentă și performantă. Din exterior, nimeni nu bănuiește câtă energie consumă pentru a anticipa dificultăți, a preveni greșeli și a păstra totul sub control.

În psihoterapie, devine important să înțelegem ce rol îndeplinește această vigilență permanentă. Uneori, ea se asociază cu experiențe îndelungate de nesiguranță sau imprevizibilitate. Alteori, intervin predispoziții biologice, stres prelungit, dificultăți actuale de viață sau combinații ale acestor factori.

Nu trebuie să existe neapărat o traumă ascunsă sau un conflict inconștient unic care să explice totul.

Anxietatea are adesea cauze multiple, iar înțelegerea ei presupune să privim persoana în ansamblu, nu doar simptomele pe care le prezintă.

Poate psihoterapia să ajute în cazul anxietății?

Da. Există intervenții psihoterapeutice eficiente pentru diferite forme de anxietate, iar alegerea abordării depinde de natura dificultăților, de severitatea simptomelor și de nevoile persoanei.

Terapia cognitiv-comportamentală, inclusiv intervențiile bazate pe expunere, beneficiază de dovezi științifice solide în tratamentul mai multor tulburări de anxietate. În anumite situații, tratamentul medicamentos recomandat de medicul psihiatru poate fi util, singur sau împreună cu psihoterapia.

Psihoterapia psihanalitică propune o explorare mai amplă a vieții emoționale și relaționale a persoanei. Ea nu urmărește doar diminuarea simptomelor, ci și înțelegerea conflictelor, temerilor și tiparelor care pot participa la apariția și menținerea anxietății.

În cabinet, putem începe de la ceea ce simți astăzi: îngrijorarea care nu te lasă să dormi, teama de a fi judecat, dificultatea de a spune „nu”, sentimentul că trebuie să fii mereu pregătit pentru ce este mai rău.

Treptat, putem observa în ce situații apare anxietatea, ce gânduri și emoții o însoțesc, ce semnificații au pentru tine relațiile importante și ce legături se pot contura între experiențele actuale și istoria ta personală.

Uneori descoperim că în spatele anxietății există o furie greu de exprimat. Alteori, o teamă de respingere, o vinovăție persistentă, o nevoie intensă de aprobare sau dificultatea de a tolera incertitudinea și pierderea controlului.

Dar asemenea explicații nu sunt presupuse dinainte și nici impuse pacientului. Ele sunt ipoteze care pot apărea, se pot modifica sau se pot dovedi nepotrivite pe măsură ce lucrăm împreună.

Relația terapeutică poate deveni ea însăși un spațiu important de înțelegere. Felul în care te temi să fii judecat, să dezamăgești sau să nu fii înțeles se poate manifesta uneori și în relația cu psihoterapeutul. Explorate cu atenție și fără judecată, aceste experiențe pot deschide posibilități noi de a te raporta la tine și la ceilalți.

Schimbarea nu constă neapărat în a nu mai simți niciodată anxietate. O asemenea așteptare ar fi nerealistă și nici nu ar fi de dorit: anxietatea are și o funcție normală de protecție.

Un obiectiv mai realist este să nu mai fii condus de anxietate în aceeași măsură, să îți înțelegi mai bine reacțiile și să dobândești o libertate mai mare de a alege cum vrei să trăiești.

Când ar fi bine să ceri ajutor?

Nu este necesar să aștepți până când anxietatea devine insuportabilă pentru a solicita o evaluare sau sprijin psihologic.

Dacă îngrijorările îți afectează somnul, relațiile, activitatea profesională sau capacitatea de a te bucura de viață, dacă eviți tot mai multe situații ori dacă trăiești cu o tensiune persistentă, poate fi util să discuți cu un specialist.

În cazul simptomelor fizice noi, intense sau neexplicate, este importantă și o evaluare medicală, deoarece manifestări asemănătoare anxietății pot apărea și în alte afecțiuni.

Nu trebuie să știi dinainte dacă ai o anumită tulburare și nici să identifici exact cauza suferinței tale. Aceste întrebări pot fi explorate în cadrul primelor întâlniri.

Dincolo de anxietate, către o relație mai bună cu tine însuți

Poate că una dintre cele mai apăsătoare consecințe ale anxietății este sentimentul că nu mai poți avea încredere în propriile reacții. Începi să te temi de emoțiile tale, să te supraveghezi permanent și să te întrebi de ce ceilalți par să trăiască mai ușor lucruri care pentru tine sunt dificile.

Dar anxietatea nu reprezintă întreaga ta persoană. Este o parte a experienței tale, una care merită înțeleasă, nu doar combătută.

În psihoterapia psihanalitică, încercăm să dăm sens acelor trăiri care par confuze, contradictorii sau imposibil de controlat. Uneori, ceea ce părea la început doar un simptom supărător poate deveni punctul de plecare pentru o înțelegere mai profundă a propriei vieți emoționale.

Nu există o soluție identică pentru toți și nici un termen universal în care anxietatea trebuie să dispară. Există însă posibilitatea de a înțelege treptat ceea ce trăiești și de a descoperi alte moduri de a răspunde dificultăților.

Scopul nu este să construiești o viață în care nimic să nu te mai sperie, ci una în care teama să nu îți mai hotărască, în locul tău, alegerile.