Doliul, depresia și melancolia sunt adeseori confundate una cu cealaltă, în timp ce mania este încă destul de necunoscută. Termenul de tulburare bipolară, pe de altă parte, a fost deja preluat în limbajul colocvial, chiar dacă frecvența cu care apare în situațiile clinice nu s-a schimbat.
Pe toate le leagă un sentiment de pierdere și, în afara doliului, care este un proces complet normal, nepatologic, toate constituie ceea ce numim tulburări de dispoziție, modificând starea afectivă a individului, fie prin coborârea, fie prin creșterea ei.
Întrucât acest subiect suscită numeroase întrebări, haideți să vedem succint care sunt diferențele.
Doliul:
Doliul este caracterizat printr-o stare de tristețe și apatie, adeseori însoțite de insomnie și oboseală, urmând unei pierderi emoționale conștiente. O pierdere care poate fi cea a unei ființe iubite, a unui loc, a unei activități sau chiar și a unor idealuri intelectuale.
Cineva aflat în doliu este pe deplin conștient de ce a pierdut. Conștientizarea pierderii îl determină să renunțe treptat la toate satisfacțiile, dorințele și speranțele care erau legate de acel ceva ce a pierdut. De aici sentimentul unei lumi mai sărace și a unei tristeți profunde. O sursă importantă de vitalitate, motivație și interes din viața persoanei respective a dispărut.
Doliul nu este liniar: poate fi foarte intens, iar apoi să treacă, pentru a reapărea subit, sau să fie absent într-un moment când te-ai fi așteptat la el. Deși doliul se stinge încetul cu încetul, odată cu trecerea timpului, nu este ceva neobișnuit să dureze chiar și câțiva ani, dacă pierderea suferită a fost aceea a cuiva sau a ceva de o semnificație majoră pentru cel îndoliat.
Cineva aflat într-un proces de doliu nu necesită psihoterapie sau medicație. Are nevoie doar de timp pentru a-și reorganiza peisajul emoțional interior, precum și să fie înconjurat de oameni înțelegători. Dacă, însă, tristețea și apatia nu se modifică în niciun fel și nu scad deloc în intensitate, atunci vorbim despre doliu patologic, care este o formă a depresiei.
Depresia:
Depresia se manifestă prin aceleași simptome ca și doliul, caz în care le numim simptome depresive, cu excepția faptului că persoana depresivă nu este conștientă ce anume a pierdut, chiar dacă simte o lipsă de vitalitate și de motivație.
Persoana depresivă nu înțelege de ce se simte astfel. Ceva i se întâmplă –aparent fără nicio explicație sau dintr-un motiv care nu justifică intensitatea suferinței resimțite– îi invadează psihicul și este neputincioasă în fața ei. Persoana simte că nu există nicio “logică” a depresiei ei.
Depresia este la fel de nonliniară ca și doliul: poate veni și pleca fără niciun motiv aparent. Ce deosebește depresia de doliu este faptul că ea nu se stinge odată cu timpul. Persoana deprimată, întrucât nu își dă seama ce anume îi cauzează depresia, nu poate parcurge lungul drum al procesării sentimentelor lăuntrice care ar duce la încheierea doliului. Prin urmare depresiile tind să se cronicizeze dacă nu sunt tratate.
Motivele inconștiente care pot determina persoana să fie deprimată sunt atât de numeroase încât nu putem vorbi despre o bază comună a tuturor diverselor depresii. Cu toate acestea haideți să le menționăm pe cele mai frecvente: sentimentul interior al neputinței, stima de sine rănită, o conștiință morală punitivă, lipsa de interacțiune relațională și comportamentul auto-distructiv generează adesea depresia. Fiecare dintre aceste situații este susținută de scenarii inconștiente complexe care le imobilizează în adevărate cercuri închise de auto-confirmare.
Experiența ne arată că sunt rare cazurile în care depresia se vindecă de la sine fără tratament. Persoanele deprimate pot dezvolta tot felul de strategii pentru a scăpa de stările lor depresive –adicții, fuga într-un pseudo-progres, schimbarea compulsivă continuă a stilului de viață, printre altele– dar mai devreme sau mai târziu simptomele reapar.
Pentru a rezolva o tulburare depresivă este nevoie să se înceapă, în funcție de posibilități și de structura de personalitate, o cură de psihanaliză (3-5 ședințe săptămânal) sau de psihoterapie (1-2 ședințe săptămânal) care îi va permite persoanei în cauză să scoată treptat la iveală conflictele ei inconștiente, să le proceseze și să se elibereze astfel de povara pe care, fără să vrea, o duce cu sine.
În situația în care simptomele depresive sunt atât de incapacitante încât ele nu îi permit persoanei să păstreze nici măcar un minim de calitate a vieții (fiind în mod sever și cronic incapabilă să își părăsească domiciliul, să lucreze, să aibă grijă de proprii copii etc.) este necesar să se apeleze, în paralel cu continuarea psihoterapiei/psihanalizei, la un psihiatru pentru prescrierea temporară a unei medicații, pe care persoana o va lua până când își va reveni suficient de mult încât medicația să poată fi redusă progresiv și apoi scoasă definitiv. Este important de reținut faptul că medicația nu oferă decât o ameliorare a simptomelor depresive, nu și soluții pe termen lung, respectiv înlăturarea cauzelor sau vindecarea problemei.
Melancolia:
Melancolia este un tip sever de depresie, care întrunește toate elementele descrise mai sus, dar se deosebește de ea prin prezența unei auto-critici violente nejustificate, preponderent absentă în depresiile ne-melancolice.
Persoana care suferă de melancolie se torturează cu gânduri critice, denigrante și insultătoare, lipsite de întemeiere, care au un efect devastator asupra stimei sale de sine.
Acest ultim punct este important întrucât, pe lângă stările depresive prezente în toate formele de depresie, în melancolie mai întâlnim și factorul agravant al distrugerii stimei de sine, ceea ce intensifică experiența depresiei. De aceea riscul de suicid este mai mare în melancolie și trebuie cântărit cu atenție atunci când persoana apelează la ajutor.
Spre deosebire de depresiile ne-melancolice, ale căror origini pot fi extrem de variate, avem mai mulți indicatori despre care poate fi sursa melancoliei. Nu este ceva neobișnuit ca pe parcursul tratamentului unui pacient melancolic să ajungem la impresia că acea critică violentă pe care pacientul o îndreaptă împotriva propriei persoane nu este altceva decât echivalentul a ceea ce a simțit el față de o altă persoană semnificativă din viața lui, cineva pe care el l-a iubit și urât cu mare intensitate, având cu ea prin urmare o relație ambivalentă. Acest lucru sugerează că, la un nivel inconștient, pacientul nu s-a despărțit cu adevărat de acea persoană, ci că ea trăiește în continuare în el, ca o parte din el, și că persistă o confuzie-fuziune între pacient și persoana respectivă din trecutul lui. Putem înțelege din asta că, de fapt, ura direcționată împotriva sa este în realitatea adresată acelei alte persoane confundate cu sine, adică ajunsă astăzi o parte din sine.
În ceea ce privește tratamentul melancoliei, acesta este similar cu cel al depresiei. Munca psihoterapeutică va fi orientată înspre a-l ajuta pe pacient să devină conștient de legătura ambivalentă intensă pe care o are cu acea persoană iubită și urâtă și-l va susține, printr-o înțelegere emoțională profundă din partea terapeutului, în vederea separăririi de acea persoană în mintea lui. Acest lucru implică un proces îndelungat de separare-diferențiere, precum și de identificare a unor alte canale mai benefice de descărcare a agresivității inconștiente. Precum în cazul tratamentului depresiilor severe, dacă este nevoie, se poate apela la prescrierea de medicație pe o perioadă de timp limitată.
Mania:
Mania este opusul depresiei. Ea este caracterizată printr-o stare de euforie, grandoare și exaltare, de un exces de încredere în propria persoană, de activitate neîntreruptă, adesea însoțită de logoree. Insomnia și iritabilitatea sunt și ele frecvent prezente.
În variantele ei mai severe, psihotice, de manifestare, mania poate aduce cu sine o pierdere a simțului realității, exprimată în delir de grandoare, ce îl poate mâna pe pacient să întreprindă proiecte imposibile sau să cheltuiască sume enorme de bani. Există și forme mai puțin severe, numite stări hipomaniacale, în care percepția realității este menținută.
Mania, în sensul clinic al termenului, nu are nimic de-a face cu ceea ce în limbaj popular este denumit “a fi maniac”, care se referă la nebunie în general sau la manifestarea unui entuziasm excesiv față de ceva anume. Cineva care suferă de manie este maniacal, nu un maniac.
Mania nu se prezintă niciodată ca un simptom solitar, ea este mereu însoțită, mai devreme sau mai târziu, de un episod depresiv sau de melancolie. Chiar și unele stări hipomaniacale, care par să se termine niciodată, au o latură depresivă, nu întotdeauna vizibilă din exterior. Dar dacă există depresii fără manie, de ce nu există și manii fără depresie?
Pentru că mania este o apărare împotriva depresiei, o apărare foarte costisitoare pentru organism, dacă ne gândim la cantitatea de energie cheltuită în cadrul ei, motiv pentru care nu este posibil să fie menținută pe o durată mai lungă de timp. Este o cale de a te proteja de stările depresive transformându-le în opusul lor, dar această defensă funcționează doar o anumită perioadă, până când organismul este epuizat, iar realitatea se reinstaurează. După care urmează mișcarea pendulatorie înapoi în depresie, agravată de contrastul cu starea maniacală precedentă și de burnout-ul produs de ea. Aceasta este originea stărilor maniaco-depresive, astăzi numite tulburări bipolare.
Oamenii care trec printr-un episod maniacal de obicei nu ajung să apeleze la un psihoterapeut în timpul episodului – grandoarea izvorâtă din manie îi protejează de orice sentiment, cum că ar avea nevoie de ajutor. Abia când mania lasă loc depresiei ei devin conștienți de nevoia unui ajutor specializat.
În cazurile mai puțin severe, precum în hipomanie, psihoterapia intensivă (2-4 ședințe săptămânal) poate fi suficientă. În cazurile unde are loc și o pierdere psihotică a simțului realității se recomandă insistent completarea psihoterapiei cu o medicație reglatoare a stărilor afective până când pacientul va fi în măsură să-și regleze el însuși stările emoționale suficient de bine.