Cum scapi de “adicția de mâncare”?

Ți s-a întâmplat să deschizi frigiderul fără să-ți fie cu adevărat foame? Să cauți ceva dulce după o zi dificilă sau să continui să mănânci, deși simți că te-ai săturat? Poate pentru câteva minute te simți mai bine. Gândurile se liniștesc, tensiunea scade, iar ceea ce te apăsa pare mai ușor de suportat. Apoi însă disconfortul revine, uneori însoțit de vinovăție și de promisiunea că data viitoare vei reuși să te controlezi.

Relația noastră cu mâncarea este mult mai complexă decât simpla satisfacere a foamei. Mâncăm pentru că ne este foame, dar și pentru plăcere, pentru a sărbători, pentru a ne bucura de compania celorlalți. Uneori, însă, mâncarea devine principalul mijloc prin care încercăm să facem față unor emoții pe care nu știm cum să le gestionăm.

Când acest lucru se repetă și începe să provoace suferință, merită să ne întrebăm nu doar ce și cât mâncăm, ci și ce încercăm să obținem sau să evităm prin mâncare.

De ce mâncăm când nu ne este foame?

Foamea nu este întotdeauna fizică. Putem simți nevoia să mâncăm atunci când suntem anxioși, triști, singuri, plictisiți sau copleșiți. Mâncarea poate oferi o alinare imediată: ne distrage atenția, ne procură plăcere și, pentru scurt timp, ne îndepărtează de ceea ce ne tulbură.

Problema apare atunci când aceasta devine aproape singura modalitate de a ne liniști. În loc să recunoaștem și să înțelegem emoția, încercăm să o facem să dispară. Dar ceea ce ne neliniștește nu încetează să existe doar pentru că am reușit, temporar, să nu mai simțim.

Din perspectivă psihanalitică, mâncatul repetitiv sau compulsiv poate îndeplini o funcție psihologică importantă. El nu este neapărat un comportament lipsit de sens, ci uneori o încercare de a face față unei suferințe interioare. Pentru a înțelege această funcție trebuie însă să descoperim ce înseamnă mâncarea pentru persoana respectivă, în contextul propriei sale istorii.

Mâncarea ca mijloc de alinare și siguranță

Relația cu hrana se formează încă din primele experiențe ale vieții. Pentru copilul foarte mic, a fi hrănit poate însemna nu numai satisfacerea unei nevoi fizice, ci și apropiere, căldură, protecție și contact cu persoana care îl îngrijește.

Treptat, învățăm să ne liniștim și prin alte mijloace: prin relații, prin capacitatea de a ne înțelege emoțiile, prin încrederea că o stare neplăcută poate fi suportată și că nu va dura pentru totdeauna.

Atunci când această capacitate de autoliniștire este fragilă, mâncarea poate deveni un refugiu deosebit de accesibil. Nu cere explicații, nu judecă, nu respinge și oferă o satisfacție imediată.

Spre deosebire de oameni, care pot fi uneori indisponibili, imprevizibili sau dezamăgitori, mâncarea pare mereu la îndemână. În anumite momente, ea poate înlocui simbolic confortul pe care ni l-am dori din partea unei alte persoane.

Nu înseamnă că orice episod de mâncat emoțional își are originea în copilărie sau într-o relație dificilă cu părinții. Înseamnă doar că experiențele noastre afective pot influența inclusiv felul în care ne raportăm la hrană.

Când foamea ascunde singurătate, pierdere sau nevoia de apropiere

Uneori, ceea ce simțim ca pe o nevoie de a mânca este legat de o altă nevoie, mai greu de recunoscut: aceea de a fi înțeleși, iubiți, acceptați sau de a ne simți în siguranță.

După o despărțire, în perioadele de singurătate sau atunci când traversăm o pierdere, mâncarea poate deveni o sursă de consolare. Ea oferă senzația unei satisfacții, chiar dacă nevoia emoțională care a provocat căutarea acesteia rămâne neîmplinită.

În psihanaliză, putem explora și semnificațiile simbolice ale acestor experiențe. De exemplu, pentru unele persoane, a mânca poate reprezenta inconștient o încercare de a păstra aproape ceva sau pe cineva de care le este teamă să se despartă.

Aceste semnificații nu sunt universale și nu pot fi atribuite unei persoane doar pentru că mănâncă excesiv. Ele pot fi descoperite numai prin explorarea atentă a experienței sale particulare.

Ce legătură există între corp, imaginea de sine și nevoia de protecție?

Corpul nu este doar o realitate biologică. Este și locul în care se exprimă felul în care ne percepem, ne raportăm la ceilalți și trăim apropierea sau distanța față de ei.

Pentru anumite persoane, imaginea corporală poate fi legată de sentimente de rușine, vulnerabilitate, teamă de respingere sau dificultăți în relațiile intime.

Uneori, experiențele de intruziune, umilire sau abuz pot influența profund relația cu propriul corp. În astfel de situații, schimbările corporale pot dobândi și o semnificație protectoare, fără ca persoana să fie conștientă de aceasta.

Dar ar fi greșit să presupunem că greutatea corporală exprimă automat un conflict psihologic. Greutatea este influențată de numeroși factori biologici, genetici, medicali și sociali, iar aspectul fizic al unei persoane nu ne spune ce dificultăți emoționale trăiește.

Ceea ce contează în psihoterapie este semnificația pe care propriul corp o are pentru fiecare persoană, nu interpretarea lui după o schemă prestabilită.

De ce este uneori atât de greu să schimbăm comportamentul alimentar?

Poate că ai încercat de nenumărate ori să mănânci mai puțin, să elimini anumite alimente sau să respecți reguli stricte. O vreme lucrurile au mers bine, apoi ai revenit la obiceiurile anterioare și ai simțit că ai eșuat.

În asemenea situații, este ușor să ajungi la concluzia că problema este lipsa de voință. Dar comportamentul alimentar nu depinde exclusiv de voință.

Restricțiile alimentare excesive, mesele sărite și regulile rigide pot amplifica foamea și preocuparea pentru mâncare, favorizând uneori episoadele de pierdere a controlului. În plus, dacă mâncarea îndeplinește o funcție importantă de reglare emoțională, simpla interdicție nu rezolvă nevoia care se află în spatele comportamentului.

Se poate forma astfel un cerc dificil de întrerupt: tensiune emoțională, mâncat pentru alinare, vinovăție, autocritică, restricții și, din nou, tensiune.

Pentru unele persoane intervine și un alt mecanism. După experiențe repetate de dezamăgire, poate deveni dificil să aibă încredere chiar și în momentele în care lucrurile merg bine. Apare așteptarea că orice bucurie va fi urmată inevitabil de o pierdere. Uneori, comportamentele autodistructive sau de autosabotare pot fi înțelese și în legătură cu această teamă de a spera, de a reuși sau de a pierde ceva prețios.

Nu toate dificultățile alimentare funcționează astfel. Important este să înțelegem ce anume întreține problema în fiecare caz, fără să reducem o experiență complexă la o singură explicație.

Cum poate ajuta psihoterapia?

Psihoterapia poate oferi un spațiu în care relația cu mâncarea să fie explorată fără judecată, rușine sau presiunea de a obține imediat un anumit rezultat.

Într-o psihoterapie de orientare psihanalitică, atenția nu se îndreaptă numai către comportamentul vizibil, ci și către experiențele emoționale și relaționale care îl însoțesc.

De ce apare nevoia de a mânca tocmai în anumite momente? Ce simți înainte și după? Ce se întâmplă în relațiile tale? Există emoții pe care îți este greu să le recunoști sau să le exprimi? Ce rol au autocritica, rușinea, singurătatea sau teama de pierdere?

Aceste întrebări nu urmăresc să găsească o explicație universală, ci să construiască treptat o înțelegere a propriei experiențe.

Pe măsură ce anumite emoții devin mai ușor de recunoscut, de gândit și de exprimat, poate apărea și posibilitatea de a răspunde diferit la ele. Ceea ce înainte părea o nevoie urgentă și imposibil de controlat poate deveni o experiență asupra căreia persoana are mai multă libertate de reflecție și alegere.

Schimbarea nu înseamnă să nu mai cauți niciodată plăcere sau alinare în mâncare. Înseamnă ca aceasta să nu mai fie singura soluție disponibilă atunci când ceva te doare.

Când este nevoie de ajutor specializat?

Mâncatul emoțional nu este, în sine, o tulburare psihică. Cu toate acestea, episoadele repetate în care simți că pierzi controlul asupra cantității de alimente consumate, suferința intensă legată de mâncare sau imaginea corporală, restricțiile severe ori comportamentele compensatorii pot indica o tulburare de alimentație.

În asemenea situații este importantă o evaluare de specialitate. Tratamentul poate necesita o abordare integrată, care să includă psihoterapie specifică tulburărilor alimentare, sprijin nutrițional și, atunci când este necesar, îngrijire medicală sau psihiatrică.

Dincolo de mâncare, o relație mai bună cu tine însuți

Poate că cel mai important lucru este să nu privești relația dificilă cu mâncarea doar ca pe o dovadă de slăbiciune sau de lipsă de disciplină.

Uneori, comportamentul pe care îl critici atât de aspru a fost și o modalitate prin care ai încercat să te protejezi, să te liniștești sau să faci față unor trăiri greu de suportat.

A-l înțelege nu înseamnă a-l justifica și nici a renunța la dorința de schimbare. Înseamnă să nu mai pornești de la ideea că trebuie să lupți permanent împotriva ta.

O schimbare durabilă poate începe atunci când, în loc să te întrebi doar cum să te controlezi, începi să înțelegi ce se întâmplă cu tine.

Lectură de referință: Nina Savelle-Rocklin, „Adicția de mâncare”, în volumul Dincolo de adicția primară, Editura Trei, 2024. Articolul valorifică și dezvoltă teme din perspectiva psihanalitică prezentată de autoare.