Stima de sine

Poți avea o carieră reușită, relații apropiate și numeroase motive de mulțumire, dar să continui să te îndoiești de propria valoare. Poți primi aprecieri sincere și totuși să ai impresia că nu le meriți. Sau poți simți că trebuie să demonstrezi permanent ceva, de parcă ceea ce ești nu ar fi niciodată suficient.

Stima de sine nu ține doar de ceea ce gândești despre tine. Ea privește și felul în care te simți în propria piele, modul în care reacționezi la critică, capacitatea de a te bucura de reușite și libertatea de a rămâne tu însuți în relațiile cu ceilalți.

Atunci când sentimentul propriei valori este fragil, viața poate deveni un efort continuu de a obține confirmarea că ești suficient de bun, de interesant, de atrăgător sau de important.

Ce înseamnă, de fapt, o stimă de sine sănătoasă?

Stima de sine reprezintă felul în care ne evaluăm și ne trăim propria valoare. Ea nu este identică cu încrederea în sine, deși cele două sunt strâns legate.

Încrederea în sine privește mai ales convingerea că putem face față unor situații sau că suntem capabili să realizăm anumite lucruri. Stima de sine are o semnificație mai profundă: cât valorăm în propriii noștri ochi, inclusiv atunci când nu reușim, când greșim sau când ceilalți nu ne apreciază.

O persoană poate fi foarte competentă profesional și, în același timp, profund nesigură de valoarea sa ca om. Poate avea succes, dar să simtă că trebuie să obțină mereu mai mult pentru a-și justifica locul printre ceilalți.

O stimă de sine suficient de stabilă nu înseamnă să te consideri extraordinar sau să fii permanent mulțumit de tine. Înseamnă să îți poți recunoaște calitățile fără să le exagerezi și limitele fără să te disprețuiești pentru ele.

Înseamnă, mai ales, să poți face o greșeală fără să simți că întreaga ta persoană este un eșec.

De unde vine sentimentul propriei valori?

Felul în care ajungem să ne privim pe noi înșine se formează treptat, printr-o combinație de experiențe afective, relații, particularități individuale și împrejurări de viață.

Din perspectivă psihanalitică, relațiile timpurii au o importanță deosebită. Copilul începe să descopere cine este și cât valorează prin felul în care este întâmpinat de persoanele importante pentru el.

Atunci când este iubit, ascultat și acceptat, inclusiv în momentele în care este furios, neputincios sau greșește, el are mai multe șanse să dezvolte sentimentul că merită iubire și că poate rămâne valoros chiar dacă nu este perfect.

Aceasta nu înseamnă că părinții trebuie să îi îndeplinească toate dorințele sau să îl ferească de orice frustrare. Limitele, dezacordurile și experiențele de nereușită fac și ele parte din dezvoltare. Important este felul în care sunt trăite și înțelese în cadrul relației.

În schimb, critica repetată, comparațiile umilitoare, respingerea sau sentimentul că iubirea trebuie câștigată prin performanță pot contribui la formarea unei imagini de sine nesigure.

Uneori nu există evenimente dramatice. Poate că un copil a crescut într-o familie în care a fost îngrijit corespunzător, dar în care emoțiile sale au primit prea puțin spațiu. Sau poate a înțeles, fără să i se spună direct, că trebuie să fie mereu cuminte, puternic ori performant pentru a nu dezamăgi.

Aceste experiențe nu determină însă inevitabil viitorul. Temperamentul, relațiile din adolescență și din viața adultă, realizările personale și experiențele de acceptare sau respingere pot influența în continuare stima de sine. Ea nu rămâne fixată definitiv în copilărie.

Când propriile așteptări devin imposibil de îndeplinit

Un rol important în stima de sine îl are distanța dintre persoana care simțim că suntem și persoana care credem că ar trebui să devenim.

Este firesc să avem idealuri. Dorința de a ne dezvolta, de a realiza lucruri importante și de a deveni mai buni poate fi o sursă valoroasă de energie și satisfacție.

Dificultatea apare atunci când idealul devine atât de exigent încât orice realizare pare insuficientă.

Poate că ai obținut o promovare, dar te gândești imediat la poziția următoare. Ai făcut o prezentare apreciată, dar îți amintești doar cele două momente în care ai ezitat. Ai avut o zi productivă, însă seara te preocupă exclusiv ceea ce nu ai reușit să termini.

În asemenea situații, performanța nu mai aduce satisfacție, ci devine o obligație permanentă. Reușita oferă o ușurare de scurtă durată, după care standardele cresc din nou.

Psihanaliza acordă atenție acestor idealuri interioare și exigențelor prin care ne judecăm. Uneori, în spatele unei ambiții aparent sănătoase se află teama profundă că, dacă nu vom fi suficient de buni, nu vom mai fi apreciați sau iubiți.

De ce aprecierile celorlalți nu sunt întotdeauna suficiente?

Cu toții avem nevoie să fim văzuți, recunoscuți și apreciați. Relațiile cu ceilalți contribuie firesc la sentimentul propriei valori.

Însă atunci când stima de sine este foarte fragilă, aprecierea exterioară poate ajunge să fie principala modalitate prin care încercăm să ne simțim bine cu noi înșine.

Un compliment ne liniștește pentru câteva ore. Un succes ne dă sentimentul că valorăm ceva. O persoană care ne admiră ne face să ne simțim importanți. Dar efectul poate dispărea repede, lăsând locul aceleiași nesiguranțe.

Apare astfel nevoia unei noi confirmări: încă o reușită, încă o apreciere, încă o dovadă că suntem acceptați.

Este un cerc dificil de întrerupt, deoarece aprecierea primită din exterior nu reușește întotdeauna să modifice convingerile negative pe care le avem despre noi înșine.

Cineva îți spune că ai făcut o treabă excelentă, dar tu presupui că este doar politicos. Primești un semn de afecțiune, dar te întrebi cât va dura. Ești admirat, însă ai impresia că ceilalți nu te cunosc cu adevărat.

În astfel de momente, problema nu este absența aprecierii, ci dificultatea de a o primi și de a o integra într-o imagine mai stabilă despre propria persoană.

Când vocea critică din interior devine prea puternică

Una dintre experiențele frecvente ale persoanelor cu stimă de sine scăzută este existența unui critic interior deosebit de sever.

Este acea voce care spune că nu ai făcut suficient, că ai dezamăgit, că ar fi trebuit să știi mai bine, că ceilalți se descurcă mai bine decât tine.

Uneori recunoști în ea formulări pe care le-ai auzit în trecut. Alteori, critica pare să îți aparțină în întregime și nici nu îți mai imaginezi că ai putea să te raportezi diferit la tine.

Din perspectivă psihanalitică, anumite moduri de a fi judecați de ceilalți pot deveni, în timp, propriile noastre moduri de a ne judeca. Nu mai este necesar ca cineva să ne critice din exterior: o facem singuri.

Această autocritică poate avea și o funcție de protecție. Dacă te judeci înaintea tuturor, poate speri să previi greșelile, respingerea sau umilința. Numai că prețul poate fi foarte mare: tensiune permanentă, anxietate, rușine și dificultatea de a te bucura de propria viață.

Stima de sine fragilă nu înseamnă întotdeauna timiditate

Ne imaginăm adesea că o persoană cu stimă de sine redusă este retrasă, nesigură și lipsită de inițiativă. Uneori lucrurile stau astfel, dar nu întotdeauna.

Există oameni foarte activi, competitivi sau preocupați de imaginea lor care trăiesc, în interior, o nesiguranță considerabilă.

Pentru unii, performanța devine o modalitate de a evita sentimentul inferiorității. Pentru alții, nevoia de admirație, dificultatea de a accepta critica sau tendința de a-i devaloriza pe ceilalți pot funcționa, uneori, ca modalități de apărare împotriva rușinii și vulnerabilității.

Aceste manifestări nu au însă o singură explicație și nu indică automat o problemă de stimă de sine.

O fragilitate asemănătoare poate apărea și în relația cu propriul corp. Nemulțumirea persistentă față de aspectul fizic, comparațiile și preocuparea excesivă pentru imperfecțiuni pot fi asociate, în unele situații, cu dificultăți de autoacceptare.

Totuși, problemele legate de imaginea corporală și tulburările de alimentație au cauze multiple și nu pot fi explicate exclusiv prin stima de sine. Atunci când apar asemenea dificultăți, poate fi necesară o evaluare și o îngrijire specializată.

Important este să înțelegem că aparența exterioară nu ne spune întotdeauna cât de confortabil se simte cineva cu propria persoană.

Nevoia de a fi pe placul tuturor și pierderea propriei libertăți

O altă manifestare posibilă a stimei de sine fragile este dificultatea de a suporta dezaprobarea celorlalți.

Poate că îți este greu să refuzi o rugăminte, chiar dacă nu ai timp sau energie. Poate eviți să îți exprimi nemulțumirea, de teamă să nu strici relația. Sau te adaptezi atât de mult așteptărilor celor din jur, încât nu mai știi ce îți dorești tu.

Nu este nimic greșit în dorința de a fi plăcut sau de a avea grijă de relațiile importante. Dimpotrivă, disponibilitatea de a ține cont de ceilalți este esențială pentru apropiere și conviețuire.

Dificultatea apare când teama de a pierde aprecierea celorlalți devine mai puternică decât libertatea de a avea propriile dorințe, opinii și limite.

Poți ajunge astfel să fii apreciat pentru disponibilitatea ta, dar să te simți tot mai obosit, nemulțumit sau îndepărtat de tine însuți.

În timp, relațiile pot deveni apăsătoare. Nu pentru că nu îți pasă de ceilalți, ci pentru că apropierea de ei pare să depindă de renunțarea la o parte din propria identitate.

Stima de sine scăzută este o tulburare psihologică?

Stima de sine scăzută nu reprezintă, în sine, un diagnostic psihiatric. Ea descrie o dificultate care poate avea intensități și manifestări diferite.

Uneori apare în anumite perioade ale vieții, după un eșec, o despărțire, pierderea locului de muncă sau o experiență de respingere. Alteori constituie un mod persistent de a te raporta la propria persoană.

Stima de sine fragilă poate fi asociată cu anxietate, simptome depresive, perfecționism sau dificultăți relaționale. Relația dintre acestea este complexă: ele se pot influența reciproc, fără ca una să fie neapărat cauza tuturor celorlalte.

Nu orice nesiguranță necesită psihoterapie. Dar atunci când autocritica, rușinea sau sentimentul inferiorității îți limitează semnificativ viața, merită să le acorzi atenție.

Cum poate ajuta psihoterapia psihanalitică?

Când cineva suferă din cauza stimei de sine scăzute, primește adesea sfaturi precum „ai mai multă încredere în tine”, „nu te mai compara cu ceilalți” sau „învață să te iubești”.

Deși bine intenționate, asemenea îndemnuri pot fi insuficiente. Dacă sentimentul lipsei de valoare este vechi și profund înrădăcinat, nu dispare neapărat printr-o simplă decizie de a gândi pozitiv.

În psihoterapia psihanalitică încercăm să înțelegem cum s-a construit această relație dificilă cu propria persoană și ce anume o menține în prezent.

Putem explora experiențele în care te-ai simțit insuficient, felul în care ai ajuns să te judeci, așteptările pe care le ai de la tine și temerile care apar atunci când riști să fii criticat, respins sau dezaprobat.

Uneori descoperim că anumite comportamente care astăzi îți provoacă suferință au fost, cândva, modalități importante de adaptare.

Poate că ai învățat să fii impecabil pentru a evita critica. Să nu îți exprimi furia pentru a păstra apropierea. Să fii mereu disponibil pentru a nu risca respingerea.

Înțelegerea acestor legături nu urmărește să găsească vinovați în trecut, ci să facă mai inteligibil ceea ce trăiești în prezent.

Un rol important îl are și relația terapeutică. Dacă te temi că vei fi judecat, poate îți va fi greu să vorbești liber chiar și în cabinet. Poate vei încerca să spui lucrurile „corect”, să nu dezamăgești sau să fii un pacient cât mai bun.

Și aceste trăiri pot deveni subiecte de explorare. Într-o relație în care există continuitate, atenție și posibilitatea de a vorbi inclusiv despre neînțelegeri, pot apărea experiențe emoționale diferite de cele cu care te-ai obișnuit.

Acest proces necesită timp, iar ritmul și rezultatele diferă de la o persoană la alta. Scopul nu este eliminarea oricărei nesiguranțe, ci construirea unei relații mai realiste și mai puțin punitive cu propria persoană.

Cum arată o schimbare reală a stimei de sine?

O stimă de sine mai stabilă nu înseamnă că nu vei mai avea niciodată îndoieli, că nu vei mai fi rănit de critici sau că vei reuși în tot ceea ce îți propui.

Înseamnă, de exemplu, să poți primi o observație critică fără să te simți umilit în întregime. Să te bucuri de o realizare fără să o consideri imediat insuficientă. Să recunoști că ai greșit fără să te pedepsești zile întregi.

Înseamnă să poți spune „nu” fără să fii copleșit de vinovăție. Să îți exprimi o dorință fără să te rușinezi de ea. Să accepți că nu vei fi pe placul tuturor și că acest lucru nu te face mai puțin valoros.

Poate că una dintre schimbările cele mai importante este aceea de a nu mai simți că trebuie să îți câștigi permanent dreptul de a fi apreciat.

În loc să îți organizezi viața în jurul fricii de a nu fi suficient, poți începe să faci alegeri pornind mai mult de la ceea ce simți, gândești și îți dorești cu adevărat.

O stimă de sine sănătoasă nu înseamnă să te admiri neîncetat, ci să poți rămâne de partea ta inclusiv atunci când nu ești mulțumit de tine.

Mai mult decât o problemă de încredere în sine

Dificultățile legate de stima de sine nu sunt întotdeauna vizibile pentru cei din jur. Poți avea o viață care, privită din exterior, pare împlinită și totuși să trăiești cu un sentiment persistent de insuficiență.

Nu este necesar să aștepți până când această suferință devine copleșitoare pentru a încerca să o înțelegi.

Dacă te regăsești în experiențele descrise, poți citi și pagina dedicată dificultăților legate de stima de sine , unde sunt prezentate mai concret manifestările lor în viața de zi cu zi și posibilitățile de lucru psihoterapeutic.