Relația cu sinele tău este una sănătoasă?

Poți avea o familie, prieteni, o carieră reușită și oameni care te apreciază, dar să te simți, cu toate acestea, profund nemulțumit de tine. Poți primi complimente și să nu le crezi, poți avea realizări importante fără să te poți bucura de ele sau poți transforma cea mai mică greșeală într-un motiv de automustrare.

Uneori, cea mai dificilă relație din viața noastră nu este cea cu partenerul, cu părinții sau cu oamenii din jur, ci relația pe care o avem cu noi înșine.

Este o relație pe care o purtăm pretutindeni, indiferent unde ne aflăm și alături de cine suntem. Și, deși adeseori nici nu ne dăm seama că există, ea influențează profund felul în care ne trăim viața.

De ce este atât de importantă relația cu tine însuți?

Relația cu sine nu înseamnă doar stimă de sine sau încredere în propriile capacități. Este, într-un sens mai profund, felul în care te tratezi atunci când îți este greu.

Ce se întâmplă în interiorul tău atunci când greșești? Poți să te privești cu înțelegere sau începi imediat să te acuzi? Când cineva te respinge, poți accepta dezamăgirea sau ajungi să crezi că este ceva fundamental în neregulă cu tine? Când ești trist, îți poți acorda timpul necesar pentru a înțelege ce simți sau te înfurii pentru că nu reușești să fii altfel?

Răspunsurile la asemenea întrebări spun foarte multe despre calitatea relației tale cu propria persoană.

Această relație influențează capacitatea de a te bucura de reușite, de a suporta frustrările, de a lua decizii, de a construi relații apropiate și de a rămâne singur fără să te simți abandonat. Poate contribui la sentimentul de siguranță interioară sau, dimpotrivă, la o stare persistentă de neliniște, rușine și nemulțumire.

Atunci când relația cu sine este profund conflictuală, până și experiențele plăcute pot deveni greu de trăit. O reușită este imediat minimalizată, o apreciere este pusă la îndoială, iar un moment de liniște poate fi întrerupt de gândul că ar trebui să faci mai mult, să fii mai bun sau să nu dezamăgești pe nimeni.

Cum se formează relația cu noi înșine?

Nu ne naștem cu o anumită imagine despre noi înșine. Aceasta se construiește treptat, în mare măsură prin relațiile pe care le avem cu persoanele importante din viața noastră.

Copilul mic nu dispune încă de capacitatea unui adult de a-și înțelege și regla emoțiile. El are nevoie de alte persoane care să îl liniștească, să îl înțeleagă și să îl ajute să dea sens experiențelor sale.

Atunci când este întâmpinat suficient de des cu atenție, afecțiune și înțelegere, copilul poate interioriza treptat această experiență. Învață nu doar că există oameni pe care se poate baza, ci și că propriile emoții sunt suportabile, că nevoile sale au importanță și că poate fi iubit chiar și atunci când greșește.

Cu timpul, felul în care a fost tratat de ceilalți poate deveni parte din felul în care ajunge să se trateze singur.

Dar ce se întâmplă atunci când experiențele timpurii sunt dominate de critică, respingere, umilire, neglijare emoțională sau comportamente imprevizibile din partea adulților?

Când copilul ajunge să creadă că el este problema

Una dintre cele mai dureroase consecințe posibile ale experiențelor adverse din copilărie este apariția convingerii că „este ceva în neregulă cu mine”.

Copilul depinde profund de adulții care îl îngrijesc. Dacă aceștia sunt indisponibili emoțional, excesiv de critici sau abuzivi, el nu poate înțelege întotdeauna că dificultatea se află în comportamentul lor și nu în propria persoană.

Uneori, pentru a păstra sentimentul că lumea este cât de cât previzibilă, copilul ajunge să își atribuie responsabilitatea pentru ceea ce i se întâmplă.

Logica sa inconștientă ar putea fi exprimată astfel: „Dacă mama este supărată pe mine, înseamnă că am făcut ceva greșit. Dacă tata mă respinge, înseamnă că nu sunt suficient de bun. Dacă voi deveni mai cuminte, mai ascultător sau mai performant, poate că lucrurile se vor schimba.”

Paradoxal, această explicație îi poate oferi copilului o iluzie de control. Este mai puțin înfricoșător să creadă că poate schimba ceva la propria persoană decât să accepte neputința în fața comportamentului unui adult de care depinde.

Însă prețul psihologic poate fi foarte mare.

Furia pe care nu își permite să o exprime față de părinți se poate întoarce împotriva propriei persoane. Dezamăgirea poate deveni rușine, iar nevoia firească de iubire se poate transforma într-un efort permanent de a merita iubirea celorlalți.

Desigur, nu orice copil care trece prin experiențe dificile dezvoltă asemenea mecanisme, iar o relație conflictuală cu sine nu presupune obligatoriu existența unei traume identificabile. Temperamentul, celelalte relații semnificative și experiențele ulterioare pot influența considerabil dezvoltarea psihică.

Dar pentru unele persoane, experiențele timpurii ajung să constituie modelul după care continuă să se raporteze la ele însele multă vreme după ce copilăria s-a încheiat.

Vocea critică pe care ajungem să o purtăm în interior

La maturitate, această relație dificilă cu sine poate lua forme foarte diferite.

Poate fi vocea interioară care îți spune că nu ești suficient de inteligent, atractiv sau valoros. Poate fi nevoia de a face totul perfect, pentru că orice greșeală pare de neiertat. Sau incapacitatea de a te relaxa, însoțită de sentimentul că nu faci niciodată destul.

Uneori apare sub forma unei autocritici permanente:

• „Ar fi trebuit să mă descurc mai bine.”
• „Ceilalți sunt mai capabili decât mine.”
• „Dacă mă vor cunoaște cu adevărat, vor fi dezamăgiți.”
• „Nu merit ceea ce am obținut.”
• „Nu am voie să greșesc.”

Aceste gânduri pot părea simple constatări realiste, deși ele exprimă adeseori o atitudine interioară mult mai aspră decât cea pe care am avea-o față de o altă persoană aflată în aceeași situație.

Ne putem arăta înțelegători cu greșelile unui prieten, dar să devenim nemiloși atunci când greșeala ne aparține.

Din perspectivă psihanalitică, o asemenea voce critică poate exprima felul în care anumite relații, așteptări și conflicte au fost interiorizate. Ceea ce odinioară venea din exterior continuă acum să funcționeze în interior, chiar și atunci când persoanele sau împrejurările care au contribuit la apariția lui nu mai sunt prezente.

Astfel, omul poate ajunge să se trateze singur într-un mod asemănător celui în care a fost tratat cândva de ceilalți.

De ce autocritica nu ne ajută întotdeauna să devenim mai buni?

Mulți oameni sunt convinși că severitatea față de propria persoană este necesară pentru a progresa. Se tem că, dacă ar deveni mai toleranți cu ei înșiși, ar ajunge leneși, egoiști sau lipsiți de responsabilitate.

În realitate, există o diferență esențială între a-ți asuma responsabilitatea pentru o greșeală și a te pedepsi pentru faptul că ai greșit.

Responsabilitatea presupune să poți recunoaște ceea ce s-a întâmplat, să înțelegi consecințele și să încerci să repari lucrurile atunci când este posibil.

Autopedepsirea, în schimb, transformă greșeala într-un verdict asupra întregii persoane: nu doar că ai făcut ceva greșit, ci ajungi să simți că tu însuți ești greșit.

O asemenea atitudine poate întreține anxietatea, perfecționismul, evitarea și sentimentele depresive. În loc să încurajeze curiozitatea și învățarea, frica de propria judecată poate face experiențele noi să pară periculoase.

Este greu să înveți dintr-o greșeală atunci când simplul fapt de a o privi îți provoacă o rușine copleșitoare.

A fi mai înțelegător cu tine nu înseamnă să renunți la exigență, ci să nu mai confunzi exigența cu ostilitatea față de propria persoană.

Relația cu sine influențează și relațiile cu ceilalți

Felul în care ne privim pe noi înșine influențează inevitabil și felul în care interpretăm comportamentul celorlalți.

O persoană care se simte profund lipsită de valoare poate întâmpina cu neîncredere afecțiunea primită. Poate căuta în permanență confirmări, poate deveni foarte sensibilă la critică sau se poate retrage înainte ca celălalt să aibă ocazia să o respingă.

Uneori, dorința de apropiere coexistă cu o teamă puternică de intimitate. Ne dorim să fim cunoscuți și iubiți, dar ne temem că, dacă cineva ne-ar vedea vulnerabilitățile, nu ne-ar mai putea accepta.

De aici pot apărea relații în care încercăm necontenit să mulțumim, evităm conflictele, ne sacrificăm propriile nevoi sau ne simțim singuri chiar și în prezența persoanelor apropiate.

Singurătatea nu este întotdeauna absența celorlalți. Uneori, ea exprimă dificultatea de a fi cu adevărat prezent într-o relație atunci când nu ne putem accepta pe noi înșine.

Cum poate ajuta psihoterapia să schimbăm relația cu noi înșine?

Unul dintre obiectivele importante ale psihoterapiei psihanalitice este explorarea și transformarea modului în care o persoană se raportează la ea însăși.

Acest proces nu se reduce la încurajări, sfaturi sau exerciții de gândire pozitivă. De multe ori, omul care se critică neîncetat știe deja, la nivel rațional, că este prea sever cu sine. Poate chiar le spune altora că ar trebui să fie mai îngăduitori cu propria persoană. Și totuși, când vine vorba despre el, lucrurile par imposibil de schimbat.

Explicația este că asemenea tipare nu funcționează doar la nivelul gândirii conștiente. Ele sunt adeseori legate de experiențe emoționale profunde, de conflicte interioare și de modalități de relaționare dezvoltate de-a lungul anilor.

În psihoterapia psihanalitică încercăm să înțelegem împreună cum s-au format aceste tipare, ce rol au avut în viața persoanei și de ce continuă să se manifeste chiar și atunci când produc suferință.

Uneori descoperim că perfecționismul ascunde o teamă de respingere. Alteori, că dificultatea de a spune „nu” este legată de convingerea că iubirea celorlalți depinde de disponibilitatea noastră permanentă. Sau că furia îndreptată împotriva propriei persoane protejează, într-un fel, o relație importantă din trecut.

Aceste înțelegeri nu apar neapărat imediat și nici nu sunt suficiente, singure, pentru a produce schimbarea.

Contează și experiența relației terapeutice în sine. Posibilitatea de a vorbi despre ceea ce simți fără să fii grăbit, judecat sau împins către o soluție imediată poate deschide un mod diferit de a te raporta la propriile experiențe.

În timp, relația cu terapeutul poate scoate la iveală și tiparele care se repetă în celelalte relații: teama de a dezamăgi, dificultatea de a avea încredere, nevoia de aprobare sau tendința de a te simți vinovat atunci când exprimi o nemulțumire.

Aceste experiențe pot fi explorate într-un cadru atent și sigur, într-un ritm potrivit persoanei. Nu este necesar ca suferința din trecut să fie retrăită forțat pentru ca schimbarea să devină posibilă.

Sprijinul prietenilor și al familiei rămâne valoros. Psihoterapia adaugă însă un spațiu distinct, dedicat înțelegerii unor dificultăți pe care apropierea afectivă, oricât de importantă, nu le poate clarifica întotdeauna.

Să devii o persoană alături de care îți este bine să trăiești

Scopul unei relații mai bune cu sine nu este să ajungem să ne admirăm permanent, să nu mai avem îndoieli sau să nu mai suferim niciodată.

Viața presupune inevitabil pierderi, frustrări, greșeli, conflicte și dezamăgiri. Nu putem elimina toate aceste experiențe și nici nu ar fi sănătos să încercăm să le evităm cu orice preț.

Ceea ce se poate schimba este felul în care ne însoțim pe noi înșine atunci când trecem prin ele.

Să putem fi triști fără să ne disprețuim pentru tristețea noastră. Să putem fi furioși fără să ne considerăm oameni răi. Să acceptăm că uneori avem nevoie de ajutor, fără să interpretăm această nevoie ca pe o dovadă de slăbiciune.

Să putem spune: „Am greșit și îmi pare rău. Vreau să înțeleg ce s-a întâmplat și ce pot face diferit”, în loc de „Sunt un ratat și nu merit nimic bun”.

O asemenea schimbare nu înseamnă resemnare și nici renunțarea la responsabilitate. Dimpotrivă, poate face posibilă o asumare mai matură a propriei vieți, deoarece nu mai suntem obligați să ne apărăm permanent de propria judecată.

Putem începe să ne cunoaștem cu mai multă sinceritate, inclusiv în aspectele noastre vulnerabile, contradictorii sau mai puțin plăcute.

Și putem descoperi treptat că valoarea noastră ca oameni nu dispare de fiecare dată când nu reușim să fim ceea ce ne-am fi dorit.

O relație care poate continua să se transforme

Felul în care am învățat să ne tratăm în copilărie nu trebuie să rămână neschimbat pentru tot restul vieții.

Chiar și tiparele foarte vechi, care par să facă parte din personalitatea noastră, pot deveni mai flexibile atunci când începem să le înțelegem și să trăim experiențe relaționale diferite.

Schimbarea nu este întotdeauna rapidă sau liniară. Uneori presupune să intrăm în contact cu emoții pe care multă vreme am încercat să le evităm. Alteori presupune să renunțăm la modalități de autoprotecție care ne-au fost cândva necesare, dar care acum ne limitează.

În practica mea psihoterapeutică, acord o importanță deosebită acestei transformări: posibilitatea ca omul să ajungă să se privească nu prin ochii unui judecător neînduplecat, ci cu mai multă curiozitate, înțelegere și respect.

Poate că una dintre cele mai importante schimbări pe care le putem face în viață este să încetăm să ne mai fim propriii adversari.

Nu pentru a deveni perfecți, ci pentru a putea trăi mai liberi, mai împăcați cu noi înșine și mai disponibili pentru relațiile cu ceilalți.