Stima de sine este un simplu termen tehnic folosit pentru a se face referire la măsura în care te placi sau nu. Dacă investigăm această idee puțin mai mult, vom vedea că stima de sine provine din capacitatea de a te plăcea într-o manieră realistă: să fii în stare să-ți identifici punctele tari și punctele slabe, și să poți să te simți rezonabil de mândru/mândră de primele și tolerant(ă) cu celelalte. Ceea ce înseamnă, în final, să fii capabil(ă) să te placi pentru ceea ce ești, într-un mod stabil.
Stima de sine depinde de asemenea de capacitatea persoanei de a-și realiza obiectivele, care trebuie să fie posibile și motivante, nu de neatins, încât să devină împovărătoare și zdrobitoare. Pentru a te putea simți confortabil cu tine însuți/însăți distanța dintre ceea ce ești și ceea ce dorești să devii trebuie să fie stimulatoare, nu insurmontabilă. Aici își au originea sintagme precum “unde să pui ștacheta” sau “să te ridici la înălțimea așteptărilor”. Dacă ștacheta este prea sus, este o sursă de frustrare continuă, iar dacă este prea jos, te apucă plictiseala.
Când stima de sine a unei persoane este redusă, aceasta nici nu se poate accepta și nici nu se poate plăcea așa cum este ea în realitate. Va tinde dimpotrivă să se judece foarte sever, ceea ce-i va scădea stima de sine încă și mai mult, rezultatul fiind crearea unui cerc vicios, în care se găsesc prinși nenumărați oameni care au probleme cu stima de sine.
Care sunt sursele stimei de sine?
Stima de sine are patru surse diferite, care urmează una alteia în procesul de dezvoltare și care se combină odată ce individul a ajuns la maturitate.
Prima sursă este cea mai nesigură dintre toate întrucât nu dispunem de mijloacele necesare pentru a o observa în mod empiric. Totuși, vizavi de această sursă se emit ipoteze plecându-se de la observarea celor mai primitive fantasme ale clienților adulți. Psihanaliștii sunt de părere că în orice bebeluș există un stadiu al auto-satisfacției și un sentiment de completitudine absolută, în care bebelușul se simte perfect mulțumit cu el însuși și în care se găsește cufundat într-o stare de fericire nediferențiată, care -crede el- este creația lui. Această stare nu poate fi menținută, bineînțeles, fără participarea activă a principalului său îngrijitor (mamă / tată etc.), care îi asigură un context suficient de satisfăcător, fapt de care bebelușul nu este însă acum cu adevărat conștient.
Principalul îngrijitor ne aduce la următorul stadiu, reprezentat de investiția masivă de dragoste pe care părinții normali o fac în bebelușul lor. Iubindu-l atât de mult, îi asigură un capital de afecțiune cu care va rămâne înzestrat o viață. Este important de remarcat faptul că pentru un observator extern, această iubire părintească enormă este disproporționată față de realitatea bebelușului, dar este normal și necesar ca lucrurile să stea în felul acesta. Cu toții avem nevoie să fim “majestatea sa, bebelușul” la începuturile vieții noastre.
Încetul cu încetul, pe măsură ce bebelușul va crește, iubirea nemăsurată și nediferențiată a părinților se va schimba în funcție de comportamentul copilului. Învățându-l normele și aspirațiile familiei și societății (corespunzătoare vârstei, bineînțeles), părinții îi arată copilului, într-o manieră delicată, dar fermă, drumul spre cum să fie acceptat în societate și plăcut de ceilalți. El va trebui să renunțe să poată face orice dorește oricând dorește, dacă vrea să fie plăcut de părinți și de ceilalți. Acest proces de învățare duce la interiorizarea normelor și aspirațiilor familiei și societății, ele cristalizându-se și formând o conștiință morală. De-a lungul întregii vieți ea va răsplăti comportamentul bun cu un sentiment interior de mândrie bine-meritată, și va pedepsi comportamentul rău cu un sentiment interior de rușine sau vină.
Cea de-a patra sursă este cea mai vizibilă dintre toate, deoarece provine preponderent din exterior, având de-a face cu validarea-aprecierea pe care individul adult le primește de la ceilalți. Acționând astfel încât să fie valorizat de cei din jur, individul obține manifestări de validare-recunoaștere-apreciere din partea lor, care contribuie la creșterea și consolidarea stimei sale de sine. Când există deficite la nivelul stimei de sine, această a patra sursă va fi cea pe care persoana în cauză va încerca să o valorifice la maxim și la care va apela cel mai des pentru a umple golul resimțit în interior ca lipsă de valoare.
Tulburări ale stimei de sine
Tulburările stimei de sine sunt provocate de traumele trăite în timpul constituirii uneia sau alteia dintre aceste surse. Cu cât este trauma mai timpurie, cu atât sunt consecințele mai severe. Trauma se produce fie printr-un exces, fie printr-un deficit, ea poate fi masivă și bruscă, sau de mică intensitate, dar cumulativă în timp.
Psihologii și alți specialiști din domeniul sănătății mintale au observat că problemele legate de stima de sine au căpătat tot mai multă amploare în ultimele decenii. La nivel emoțional ele se traduc printr-o lipsă de încredere în forțele proprii, prin sentimente de inferioritate, printr-o stare depresivă (adeseori inconștientă), prin anumite inhibiții și printr-o comparație constantă cu ceilalți. La nivel corporal ele se manifestă foarte vizibil prin întreg ansamblul de tulburări de alimentație și prin neacceptarea propriului corp –fapt des întâlnit în societatea noastră și în cea vestică– precum anorexia, bulimia, vigorexia și operațiile estetice.
Cum tulburările stimei de sine sunt deosebit de dureroase din punct de vedere emoțional, ele sunt adeseori acompaniate de comportamente compensatorii care încearcă să reducă sentimentul amar al lipsei de valoare și al eșecului. Toate manifestările corporale menționate anterior servesc exclusiv acestui scop. Pe plan emoțional comportamentul compensatoriu se evidențiază prin afișarea frecventă a unei aparențe de superioritate, prin disprețul față de ceilalți, prin acumularea de bogăție, printr-un caracter competitiv acerb etc. Din nefericire eforturile compensatorii funcționează doar provizoriu și necesită o reînnoire constantă pentru a se reuși menținerea echilibrului fragil în care trăiește individul.
Tulburările stimei de sine sunt însoțite de asemenea de o nevoie disperată și nediscriminatorie de a le plăcea celorlalți –este de altfel o caracteristică identificatorie a acestui tip de dificultăți– ceea ce compromite serios libertatea de exprimare și de acțiune individuală. Sentimentul că trebuie să mulțumești pe toată lumea mai tot timpul, sau că trebuie să placi enorm altuia, nu doar că este sortit eșecului, dar nu-ți permite să ai cu adevărat grijă de tine, tu fiind prea preocupat(ă) cu ceea ce crezi că sunt dorințele celor din jur. Identitatea ta proprie devine prizonierul nevoii de a te mula în permanență în funcție de ei, ceea ce adesea are drept rezultat epuizarea ta cronică și sentimentul lipsei de autenticitate.
Această precaritate emoțională explică de ce asemenea persoane sunt adeseori extrem de sensibile la reacțiile altora, ceea ce uneori poate fi benefic, dar alteori –și anume destul de frecvent– nu înseamnă decât exagerarea dăunătoare a importanței elementelor sesizate la ceilalți.
Nu mai este nevoie să o spun, toate acestea sunt o simplă problemă de cantitate: cu toții dorim să placem și cu toții depunem eforturi pentru a ne adapta la ceilalți. Societatea și relațiile personale funcționează tocmai grație acestui lucru. Problemele apar doar atunci când totul devine excesiv.
Un aspect al tratamentului tulburărilor legate de stima de sine
Persoanele care suferă de probleme privind stima de sine se simt, conștient sau nu, profund rănite. De aici se trage marea lor sensibilitate. Prin urmare intervențiile psihoterapeutului trebuie să fie încă și mai pline de tact, mai blânde și mai calde decât sunt ele în mod normal, pentru a nu pricinui noi răni. Terapeutul carea lucrează cu cineva cu probleme grave de stimă de sine va trebui să fie capabil să creeze un mediu profund conținător, în care clientul să se simtă suficient de în siguranță pentru a-și putea aborda rănile dureroase și a începe procesul vindecării lor.